Levente Balint blog

Prins în nebunia acestei primăveri, am uitat că în luna aprilie s-au împlinit 15 ani de când am intrat în mass-media. Brrr, ce bătrân sunt, ar fi prima reacţie, nu?!:) Da, dom’le, sunt 15 ani, care au trecut atât de repede, atât de intens şi atât de frumos. Mai trei ani şi fac majoratul:)
Sunt atâtea de spus! Sper să reuşesc să le prind pe toate, cu siguranţă că amintirile se vor amesteca şi timpul se va da peste cap în „memoriile” mele.
Am debutat în presă în aprilie 1995, la cotidianul „Vest Matinal”. Nu ştiu cine îşi mai aduce aminte de acel ziar, cel puţin „noul val” al media timişorene sigur nu ştie mai nimic despre acea publicaţie. Nici pe google nu mai găseşti detalii. „Vest Matinal” a apărut în perioada în care presa din oraşul nostru era pe o pantă ascendentă din punct de vedere financiar şi profesional. Tocmai ce apăruse „Radio vest”, primul FM timişorean. Urma să apară şi „Realitatea bănăţeană”, cu o echipă extraordinară de gazetari. „Timişoara” era la apogeu, cu o redacţie memorabilă, căreia urma să mă alătur în vara lui 1995. „Renaşterea bănăţeană” era în vârf, având, deja de-atunci, ca atuuri tradiţia şi conservatorismul unui anumit public. Asta ca să amintesc doar publicaţiile importante, alături de, fireşte, puternica „Agendă”…
Deci, „Vest Matinal” era editat de o companie franceză, iar sediul era undeva în zona Dorobanţi. Pentru acele timpuri, s-a investit mult în dotări tehnologice, başca o imprimerie de top pentru anii nouăzeci. Am lucrat direct cu doi timişoreni foarte cunoscuţi, Radu Cleţiu (un caricaturist valoros) şi Traian Abruda (un grafician competent). Alte nume celebre din redacţie: Petru Novac Dolângă, regretatul Constantin Cozmiuc, Eugen Sasu (era la sport pe atunci, ulterior a devenit jurnalist de investigaţii)… Ulterior, a venit şi bunul meu prieten Marcel Hoster, fost coleg de liceu, care avea să stea mai mult timp în acea redacţie. Şi, fireşte, regretatul fotoreporter francez Brice Fleautiaux, a cărui soartă tragică avea să ţină, ulterior, capul de afiş al presei mondiale.
Am fost cooptat pe post de colaborator extern. Fiind pe final de prim an la facultate nu prea am făcut muncă de teren, venind doar cu propuneri de subiecte, în special pe tematică socială. Primele reportaje de care îmi amintesc sunt cele legate de casele de copii sau centrele pentru persoane cu handicap. În acele vremuri, erau subiecte „la modă”, mai ales pentru că timp de decenii aceste teme erau evitate din motive politice sau ideologice. Vă amintiţi, fireşte, de şocul provocat de televiziunile occidentale când au prezentat, în 1990, situaţia orfelinatelor şi caselor de copii. Aceste probleme erau des tratate în acea perioadă, când încă nu existau atât de activele ONG-uri şi programele europene de susţinere a acestui resort.
Însă în topul materialelor ce le-am făcut în acele luni a fost un interviu realizat cu Nicu Alifantis. Un interviu realizat cu zece minute înainte de startul unei reprezentaţii la Teatru Naţional. Alifantis compusese coloana sonoră a unei piese de teatru (o adaptare după Shakeaspeare, dacă nu mă înşel). Am avut emoţii. Să intervievezi, la 19 ani, un titan al muzicii româneşti, este o experienţă intensă, credeţi-mă…
Revenind la primele articole… În era asta a blogului, a twitter-ului, a facebook-ului, a dispărut o anumită senzaţie inegalabilă pentru un june jurnalist. Este vorba despre bucuria pe care o ai când îţi citeşti primul articol. Emoţia ce o ai când mergi spre chioşcul din cartier şi cumperi ziarul, respiraţia ce aproape că ţi se opreşte atunci când cauţi articolul, fericirea ce o trăieşti când îţi vezi numele. Plutirea ce o ai minute în şir după aceea, când ai impresia că ai devenit cel mai faimos om din oraş, că toată lumea te ştie… Pentru restul, există internetul:).
Primul articol publicat în „Vest Matinal” a fost ceva legat de… Beavis şi Butthead:). Era un fel de pamflet, o ironie la adresa influenţei pe care cele două personaje o aveau asupra noastră. Eh, dacă mă gândesc acum la ce elemente inundă ecranele noastre, cei doi erau nişte reprezentanţi ai Sorbonei! Revenind la subiect, Radu Cleţiu „comandase” acest articol. „Scrie ceva, să văd dacă ai talent!”. I-a plăcut ce am scris. Îi mulţumesc şi astăzi că mi-a dat încredere. Am lucrat puţin pe text împreună, apoi l-a dat „la cules”, adică la tehnoredactat. E mare lucru pentru un tânăr ca, atunci când face primii paşi într-o meserie să aibă parte de încredere…
Tot pe tema asta, trebuie să ne amintim că pentru acel an era mare lucru să scrii direct pe calculator! Cel puţin în mediile în care lucram atunci, la mare cinste era… maşina de scris. Tatăl meu avea acasă două, nu mai ştiu ce marcă, dar cert e că era una (normal, nemţească!) destul de bună. Banda nu se rupea, puteai să corectezi direct, însă tastele sunau oribil. Zici că era maşina de cusut „Veronica”! Nu aveam capacitatea de a scrie „din prima”, de obicei notam pe o hârtie, corectam şi răscorectam, apoi scriam pe „curat”. Un articol lung îmi lua cam o zi. Şi, trebuie să o recunosc, redactorul care prelua textul îl mai corecta şi stiliza.
La „Vest matinal”, unde am stat vreo patru luni, l-am cunoscut pe Branko Vuin. Branko era cel mai activ fotograf al acelor timpuri, colaborând cu mai multe ziare, inclusiv cel maghiar şi cel sârbesc. Nu se lucra încă pe digital, dar Branko era un as al fotografiei. Şi avea o capacitate de muncă formidabilă. Era angajat la fabrica „Elba”, dar avea vreme să meargă la toate meciurile. La Poli, la UMT, la CFR, la Electrica, la Auto FZB, la Mănuşarul, la Ghiroda, la Otelec, la Jimbolia. La handbal, la baschet, la volei, la tenis de câmp… Mai mult, lucrând timp de decenii la rând la „Drapelul roşu” şi „Sportul”, îl cunoştea toată lumea fotbalului. De la şefi de federaţie până la preşedinţi de cluburi din judeţul Ialomiţa. În plus, Branko era un personaj excepţional. Un om cu un suflet uriaş, care ştia să discute şi să se înţeleagă şi cu un deputat, şi cu un şef de CAP şi cu un fotbalist la Pustiniş. Nu există om cu care Branko să fi fost certat. Şi dacă se certa, după câteva zile ierta sau era iertat, după caz. Avea şi surse adevărate. Afla repede orice demisie, demitere, transfer… Şi pe atunci nu erau telefoane mobile sau messenger. Asta pentru că era om credibil, de cuvânt şi competent.
Branko Vuin este unul dintre marile nume ale jurnalisticii româneşti. Da, voi susţine asta mereu. Dacă avea expunerea de astăzi, era altfel. A sfârşit trist, bolnav şi parţial uitat. Voi regreta mereu că nu am vorbit mai mult cu el pe finalul existenţei sale şi că, din motive obiective, nu am ajuns la înmormântarea lui. Tot cu regret am aflat că o mare parte din arhiva lui fotografică, arhivă ce ar constitui un tezaur al fotbalului timişorean, a dispărut. Dar despre Branko şi primele contacte cu presa sportivă timişoreană, cu care am început să cochetez deja din vara lui 1995, în relatările următoare…
De la „Vest Matinal” am plecat in iulie 2005. Nu se întrevedeau şanse de angajare sau de alt tip de colaborare. Eram însetat de muncă, simţeam nevoia unei provocări de altă natură. Aveam senzaţia că „Vest Matinal” nu va fi ceea ce îmi imaginam iniţial. Am început să mă gândesc la ziarul generalist preferat din acea perioadă, „Timişoara”. Iar în iulie’95, într-o seară de vineri, am bătut la porţile redacţiei de pe strada Brediceanu.
FOTO: Cu Branko Vuin (în roşu), în 2006, puţin timp înainte să plece dintre noi. Una dintre ultimele noastre întâlniri. Branko era trist şi resemnat, dar nu-şi pierduse din farmec.

Serialul “Castle” pentru mine este una dintre “guilty pleasures” admise public. Admit că nu este un serial ieşit din comun de deştept, însă e perfect pentru serile de mijloc de săptămână. E aşa, tonic şi simpatic. Am sesizat cât de mult seamănă protagonista cu Penelope Cruz, însă întâmplător am aflat că Stana Katic are origini apropiate nouă. Adică este jumătate sârboaică, jumătate croată. Chit că e născută în Canada, tipa nu-şi reneagă originile, ba chiar se mândreşte că vorbeşte bine limba ţării de unde sunt originari părinţii ei, adică din Croaţia. Vă recomand oricum să vă uitaţi pe “Universal Channel” la acest serial. Nu veţi regreta.
P.S.: Ca să mă scot, all-time number one este “Columbo”.

Mi s-a pus pata pe iaurtul yoplait de la tnuva. Piersică bunăcioasă. Da’ e bună!

UPDATE: După 4 zile, văd că şi “Gazeta” a descoperit subiectul. Ha, ha ha.
Se poartă şi la case mai mari. Mark Schwarzer, portarul naţionalei Australiei, s-a făcut că leşină în timpul unui interviu dat de o persoană din staff-ul “cangurilor”. Fază de “Naked Gun”, acolo unde poantele se petreceau mereu în planul doi:)